Atapuerca ne surprinde din nou cu descoperirea unui dinte de ren care dezvăluie că Peninsula Iberică a cunoscut friguri extreme mult mai devreme decât ne imaginam.
Cuprins
Recreație artistică hiperrealistă a faunei glaciare din Atapuerca acum 300.000 de ani, cu reni și alte erbivore din Pleistocen.
În inima munților Atapuerca, unde sedimentele păstrează memoria a sute de mii de ani, a apărut un martor tăcut al unei Europe înghețate: un mic dinte de ren. La prima vedere, ar putea părea o descoperire minoră, dar acest fosil, recuperat din Galeria complexului arheologic, rescrie un capitol cheie din istoria naturală a peninsulei iberice. Conform studiului publicat în revista Quaternary de Jan van der Made și echipa sa (MNCN-CSIC, CENIEH și IPHES-CERCA), este cea mai veche dovadă a faunei glaciare din Spania, cu o vechime estimată între 243.000 și 300.000 de ani (MIS 8 din Pleistocenul mijlociu).
Molarul decidu mic, aparținând unui pui de Rangifer, a apărut în unitatea GIIIa din Galería, în același strat cu un fragment cranian uman și resturi de industrie litică. Imaginea care se conturează este puternică: în timp ce clima peninsulei se înăsprește sub condiții glaciare, grupuri umane primitive împărtășesc teritoriul cu reni, mari erbivore adaptate la stepele înghețate care se extindeau atunci din nordul Eurasiei.
Când Peninsula Iberică era refugiu și frontieră
În timpul Pleistocenului, Europa a cunoscut o succesiune de glaciațiuni care au transformat continentul în cicluri de expansiune și retragere a gheții. Fiecare răcire a dus spre sud ecosisteme reci, precum așa-numita „Stepa Mamuților”, unde coexistau mamuți lânoși, rinoceri păroși și reni. Până de curând, se credea că aceste faune au ajuns pe Peninsula Iberică doar în timpul penultimei glaciațiuni, în urmă cu aproximativ 191.000-123.000 de ani (MIS 6). Descoperirea de la Atapuerca devansează cu zeci de mii de ani această frontieră biogeografică.
Peninsula a fost întotdeauna un mozaic climatic complex: munți, văi și platouri care ofereau refugiu speciilor temperate în timpul frigului extrem și, în același timp, mici „ferestre” pentru sosirea faunei glaciale. Prin urmare, prezența unui ren în Burgos în timpul MIS 8 nu numai că marchează cea mai sudică înregistrare cunoscută pentru acea perioadă, dar demonstrează că frigul din nord a cucerit inima Iberiei mult mai devreme decât se credea.
Acest scenariu face din Atapuerca o mărturie unică a interacțiunii dintre climă, faună și oameni. Descoperirea, așa cum subliniază echipa în studiul său, permite trasarea expansiunii progresive a faunei glaciale spre sud de-a lungul ciclurilor climatice, urmând un model care ar fi dus aceste animale chiar până în provincia actuală Granada în ultimul maxim glaciar.
Fosila renului de la Atapuerca, constând dintr-un al treilea molar de lapte superior al unui pui (sus). Harta de distribuție a speciei (jos). Foto: Jan van der Made/Ignacio A. Lazagabaster
Un dinte care spune o poveste
Din punct de vedere paleontologic, fosila este la fel de modestă pe cât este de revelatoare: un al treilea molar superior de lapte (D3). Cu toate acestea, morfologia sa îl distinge de alte cervide, precum cerbi și căprioare. Comparând cu colecții de referință europene și actuale, echipa l-a atribuit fără echivoc genului Rangifer, același gen pe care îl cunoaștem astăzi la renii arctici.
Sedimentul care îl înconjura nu conținea doar oase: industrie litice achelense și rămășițe umane însoțeau micul martor glaciar. Combinația dintre faună și tehnologie permite să se întrevadă o scenă îndepărtată: grupuri de hominizi din Pleistocenul mijlociu, probabil descendenți ai Homo heidelbergensis, se deplasau pe un platou rece, printre erbivore adaptate la gheață, vânând și hrănindu-se cu hoituri pentru a supraviețui.
Aceste niveluri din Galería nu erau tabere permanente. Situl funcționa ca o capcană naturală, o groapă verticală în care cădeau animale, ale căror cadavre erau folosite de oameni în vizite sporadice. Apariția dintelui de ren acolo sugerează că animalul a murit în mod natural și că specia sa făcea deja parte din ecosistemul local, fără a fi nevoie de transport uman.
Glaciațiuni și supraviețuitori
Descoperirea din Galería se înscrie într-o istorie mai amplă: conquista lentă a Iberiei de către fauna glacială. Potrivit studiului, după MIS 8, fiecare ciclu rece a dus aceste animale cu un pas mai spre sud. În timpul MIS 6, urmele lor ajung la Madrid; în ultimul maxim glaciar, au ajuns până în estul Andaluziei. În paralel, specii temperate precum hipopotamii, elefanții cu colți drepți (Palaeoloxodon) sau cerbii au fost relegate în refugii din ce în ce mai înguste în sud.
Acest joc de avansuri și regresuri nu a afectat doar animalele. Populația din Pleistocenul mijlociu a trebuit să se adapteze la schimbări drastice ale mediului: ierni mai lungi, resurse limitate și un peisaj de tundră și stepă. Prezența simultană a uneltelor litice și a rămășițelor umane alături de ren sugerează că aceste populații erau deja familiarizate cu climatul geroasă, cu mult înainte ca neandertalienii să domine Europa de Vest.
În imagine, echipa de cercetare: De la stânga la dreapta Paula García Medrano (IPHES-CERCA), Jan van der Made (MNCN-CSIC), Isabel Cáceres (IPHES-CERCA) și Ignacio Aguilar Lazagabaster (CENIEH). Foto: Maria D. Guillén/IPHES-CERCA
Importanța unei descoperiri silențioase
Valoarea acestei descoperiri depășește raritatea sa. Ea permite reconstituirea cu precizie a cronologiei nivelurilor din Galería, ajustarea corelațiilor cu stadiile izotopice marine (MIS) și înțelegerea dinamicii expansiunii glaciare. În plus, ridică întrebări despre rezistența populațiilor umane și animale în fața climatelor extreme într-un teritoriu care, mii de ani mai târziu, avea să devină un refugiu crucial în timpul ciclurilor glaciare.
Renul de la Atapuerca este, în definitiv, un fragment minuscul dintr-o poveste mai mare: modul în care clima a modelat viața în Europa, împingând frontierele invizibile ale gheții, faunei și umanității.
